Ex Oriente lux (Lumina vine de la Răsărit). Aceasta este cea mai concisă formulare legată de originea misiunii creştine în teritoriile româneşti. Sigur, discuţiile dintre istorici sunt controversate: teza sursei apusene, la concurenţă cu sursa răsăriteană, rămânând până acum nedemonstrată integral. La scară istorică mai largă, de unde şi cât anume matricea noastră spirituală provine dintr-o sferă sau alta nu mai este însă atât de relevant. Ceea ce contează cu adevărat este faptul că afirmaţia potrivit căreia „poporul român s-a născut creştin“ are un foarte mare grad de adevăr. În fapt, elementul creştin este liantul care a făcut posibilă articularea unei legături de durată dintre dacii învinşi, colonizatorii romani sau, mai apoi, în Dobrogea, grecii. Procesul prin care se conturează această paradoxală insulă neolatină într-o mare slavă, fără a rupe însă comuniunea cu Răsăritul căruia îi aparţine de la bun început, este imposibil de gândit fără rolul activ al Creştinismului.

Latinitatea ortodoxă a românilor, cumva în oglindă cu slavitatea catolică a polonezilor, ilustrează în primul rând faptul că „latinii“ şi „grecii“ nu au reprezentat în istoria Creştinismului timpuriu paradigme culturale ireconciliabile. Dimpotrivă. În hipodromul din noul său oraş de pe malurile Bosforului, împăratul Constantin aduce un obelisc la baza căruia avem două panouri cu mesaje în greacă şi altele două în latină. Până spre mijlocul secolului V, schimbul cultural şi spiritual dintre cele două emisfere creştine s-a desfăşurat nestingherit. O dată însă cu reducţia lingvistică, grecii nemaicultivând latina, dar nici romanii greaca, începe procesul de înstrăinare. La acesta se vor adăuga curând şi argumentele de natură politică, teritorială, de mentalitate şi sensibilitate, care vor culmina în Schisma cea Mare din 1054. Vorbim de o schismă sau ruptură „mare“ tocmai pentru a o diferenţia de cele câteva mai mici derulate înainte. Altfel spus, suspendarea comuniunii era un „exerciţiu“ curent, un fel de practică diplomatico-bisericească similară sancţiunilor ONU de azi.
Schisma cea Mare a trecut la început neobservată. 

Schisma cea Mare.  Papa Leon al IX-lea,  excomunicându-l pe Mihail Cerularie, Patriarhul Constantinopolului, în 1054. În realitate, cei doi nu s-au văzut niciodată; Leon a murit înainte de a se rosti anatema

Pe acest fundal, Schisma din 1054 avea să treacă, pentru început, aproape neobservată. Era una din multe. Dar faptul că, din motive istorice şi a unui şir de nefericite tentative de reunificare, această dată se va perpetua avea să o transforme într-o adevărată cenzură în istoria eclesială şi politică a lumii creştine. Încercările de reluare a comuniunii canonice între Bizanţ şi Roma se vor lovi de diferenţele din ce în ce mai greu de ignorat de natură dogmatică. Venind în întâmpinarea semiarienilor spanioli, Roma acceptase introducerea în Crezul stabilit la Sinoadele Ecumenice de la Niceea (325) şi Constantinopol (381) a adaosului Filioque (adică purcederea Duhului Sfânt şi de la Fiul). Inovaţia va fi cultivată ca instrument politic de diferenţiere de către Carol cel Mare, cel care, prin încoronarea sa ca împărat roman, la Crăciunul din anul 800, contesta practic Imperiului Bizantin caracterul de moştenitor integral şi legitim al Imperiului Roman. La acestea se adaugă întemeierea teologică a primatului papal, eclesiologia de comuniune a primului mileniu creştin fiind înlocuită treptat cu un model centralist. Din această concepţie a unei papalităţi „guvernând“ peste Biserica întreagă şi lume aveau să se nască o serie de conflicte: de la cel dintre papi şi regi privind dreptul primilor de a depune din funcţie pe ceilalţi (cearta învestiturilor), până la uniatismul ca metodă de „recuperare“ în Est a turmei pierdute în Vest o dată cu Reforma.

Diferenţele dintre Ortodoxie şi Catolicism

Aspectul teologic merită aici puţin detaliat, măcar şi din cauza tendinţei multora, în necunoştinţă de cauză, de a minimaliza diferenţele şi de a cultiva astfel un ecumenism al superficialităţii. Centralismului roman, Ortodoxia îi va răspunde cu o fărâmiţare interioară cu efecte până azi. Este bine de ştiut că una dintre trăsăturile definitorii ale Bisericii Ortodoxe este lipsa centrului doctrinar şi de autoritate, altul decât sinodalitatea pan-ortodoxă prezidată onorific de Patriarhul Ecumenic, primus inter pares. Din acest punct de vedere, Ortodoxia este un exemplu de unitate în diversitate. Deja din primele secole, formula pentarhiei (a celor cinci centre ale Creştinătăţii: Roma, Constantinopol, Alexandria, Antiohia şi Ierusalim) sugera că Biserica lui Hristos nu trebuie văzută ca o structură piramidală, că promisiunea prezenţei Mântuitorului şi a lucrării Sfântului Duh fac imposibilă identificarea geografică a punctului de maximă relevanţă spirituală, că o autentică abordare ecleziologică percepe în fiecare Biserică locală şi chiar în fiecare parohie (ca adunare sacramentală) întruparea întregii Biserici. De la formula ecleziologiei organice a Sfântului Apostol Pavel, în care toate părţile stau în dependenţă reciprocă, la cea a Sfântului Ciprian al Cartaginei, care identifică Biserica lui Hristos cu oricare comunitate de credinţă (cu un episcop canonic), problema centralităţii, a primatului, s-a pus în termenii unei communio Ecclesiarum (comunitatea Bisericilor). Scaunele apostolice patriarhale aveau doar rolul de repere dogmatice şi centre de misiune. Evoluţia ulterioară a celor două emisfere, accentuarea pe de o parte a centralismului primaţial roman şi apariţia de cealaltă parte a acelui commonwealth medieval al Bizanţului, a dus nu doar la distrugerea unităţii creştine, dar şi la profilarea a două modele ecleziologice opuse. În timp ce rigoarea centralismului romano-catolic se va consolida de la un secol la altul, nu fără mişcări de rezistenţă la nivel local, căderea Bizanţului, în 1453, va pune lumea ortodoxă în faţa unei dileme. Câtă vreme Ortodoxia era sinonimă cu un corp istoric, cu Imperiul Roman de Răsărit, unitatea ei părea garantată oarecum din exterior. Dispariţia suportului geografic şi politic, a punctului de orientare, va antrena însă procesul intern de atomizare pe criterii exclusiv naţionale, Biserica Ortodoxă ajungând să fie mai curând o sumă de jurisdicţii şi mai puţin o realitate omogenă. Ridicarea Moscovei la rang de patriarhie, la finele secolului XVI, adică apariţia unei noi geografii ecleziale, complet independentă de Biserica-mamă a Constantinopolului şi chiar în concurenţă cu aceasta (mai ales prin perpetuarea teoriei celei de a treia Rome), va accentua trecerea de la ecumenismul genuin (în sensul universalităţii) la naţionalismul eclezial. Acesta din urmă va sta şi la baza proclamării ulterioare, în secolele XIX şi XX, a autocefaliilor bisericeşti din Bulgaria, Serbia, România etc.
Construcţia identităţii naţional-ortodoxe române

În mod evident, Patriarhia Ecumenică de la Constantinopol va răspunde acestor tendinţe prin sublinierea necesităţii unităţii, apel care va rămâne în bună parte neauzit, „eliberarea“ de sub tutela jurisdicţională a „grecilor“ reprezentând, în contextul geopolitic al modernităţii, una dintre etapele articulării statale. Potrivit acestei logici, un stat majoritar ortodox, precum România, trebuia să fie independent nu doar de Istanbul, adică politic, ci şi de Constantinopol, adică şi eclesial. Astfel, Bisericile Ortodoxe locale s-au trezit în situaţia de a se emancipa unele de altele într-o spirală mergând până la introducerea cu forţa a elementelor apăsat locale, de la arhitectură la rânduieli liturgice şi de la norme cvasi-canonice la naţionalisme hagiografice.

Biserica ortodoxă din Densuş, una dintre cele mai vechi din România, construită prin secolul X cu piatră de la fostele construcţii de la Sarmizegetusa

O Biserică a Mântuitorului, adusă de asiaticul Andrei, cu un monahism refondat prin strădaniile unui neromân precum sârbul Nicodim, cu o tradiţie liturgică marcată de Matei al Mirelor, datorând prima tipăritură bosniacului Macarie, ridicată pe culmi retorice de un alogen precum georgianul Antim Ivireanul, ale cărei faimoase biserici din Bucovina sunt pictate în bună parte de meşteri greci, cu o spiritualitate revigorată de un ucrainean precum Paisie Velicikovski, bucurându-se de patronajul duhovnicesc al unor sfinte de pe meleagurile bizantine precum Filofteia de la Curtea de Argeş sau Parascheva de la Iaşi, rezistând în Transilvania prin vigoarea unora ca Sfântul Ierarh Sava Brancovici (originar din Herţegovina) sau a lui Visarion Sarai (originar din Bosnia), o astfel de Biserică, respirând ecumenicitatea celor mai constructive influenţe inter-ortodoxe, ajunge să fie redusă la limitele stricte ale etnicităţii, românitatea, iar nu Ortodoxia, fiind aici genul proxim.

Replierea identitară pe etnicitate este explicabilă, nu şi justificabilă, prin atacurile succesive la însuşi miezul acestei identităţi exprimate prin limbă proprie de cult, tradiţii şi obiceiuri. Slavizarea şi grecizarea prin care au trecut ortodocşii români din Ţările Române sau maghiarizarea, pe filieră calvină şi apoi uniată, prin care au trecut cei din Transilvania sunt tot atâtea explicaţii pentru refugiul identitar. Cu toate acestea, domnitorii Ţărilor Române nu vor înceta, mai ales după căderea Constantinopolului în 1453 sub turci, să menţină continuitatea „marii idei“ bizantine, ajutând constant pe creştinii din Orientul Apropiat. Relaţiile cu Patriarhia de Constantinopol vor fi marcate de o succesiune de momente de sprijin cu altele de conflict. Niciodată însă, cu rare excepţii, raţiunea politică a domnitorilor români nu a pus sub semnul întrebării menţinerea caracterului ortodox a ţărilor lor. Putem identifica măcar trei motive majore. Primul este de natură religioasă: credinţa în caracterul autentic al Ortodoxiei ca drum spre mântuire cu şi prin Hristos. Programul iconografic din mănăstirile româneşti dau mărturie despre o credinţă profundă dublată de o întreagă teologie a istoriei. Al doilea motiv este de natură culturală: conştiinţa domnitorilor medievali, până în preziua modernităţii, că adevărata sursă de rafinament este Bizanţul şi ceea ce a mai rămas din el. Să nu uităm că până ca Occidentul să acceadă la civilizaţie, reperul a fost întrupat de Imperiul Bizantin. Al treilea motiv era oferit de statornicia întru Ortodoxie a românilor înşişi, tentativele de „strămutare“ confesională a acestora dând greş mai tot timpul.

Noul nostru blog a fost lansat astăzi. Concentraţi-vă asupra lui şi noi vom încerca să vă ţinem informaţi. Puteţi citi postări noi pe acest blog prin informaţia RSS.